Ieri, la Chişinău, au început manifestările legate de împlinirea, pe 16 mai, a 200 de ani de la anexarea Basarabiei la Imperiul Rus.

Cu această ocazie, în Piaţa Marii Adunări Naţionale s-au adunat câteva mii de oameni. „Rusia, nu uita, Basarabia nu-i a ta!”, „Limba română – acasă stăpână!”, „Basarabia e România!”, „Basarabia – pământ românesc!”, „Trăiască, trăiască şi-nflorească Moldova, Ardealul şi Ţara Românească!”, „Putin Vova, ia-ţi armata din Moldova!”, „Jos ocupanţii!” – acestea au fost lozincile principale scandate de către protestatari.
În discursul său, preşedintele Forului Democrat al Românilor din Moldova, Nicolae Dabija, a menţionat, între altele, că războiul ruso-turc în urma căruia Moldova a fost sfârtecată în două încă nu s-a terminat. El se va încheia atunci când Basarabia va reveni acasă. Au mai luat cuvântul Vitalia Pavlicenco, preşedinta Partidului Naţional Liberal şi Anatol Caraman, preşedintele Asociaţiei Combatanţilor „Tiras-Tighina”.

Un antiprotest a fost organizat de către Mişcarea „Patrioţii Moldovei”. Adunaţi lângă Arcul de Triumf, cu drapele bicolore în mâini, „patrioţii” au scandat întruna celor din Piaţă: „Peste Prut!”. De astă dată, altercaţiile au fost evitate, cordoanele de poliţişti înconjurând manifestanţii şi antiprotestatarii.

Din Piaţa Marii Adunări Naţionale, coloana a pornit într-un marş de comemorare spre Ambasada Rusiei, unde şi-a scandat lozincile, lansând spre cer mai multe baloane vopsite în negru. Poliţia a înconjurat ambasada, ca să nu se producă provocări. Citeste mai departe »

Ce e războiul?

Sfârşitul războiului nu înseamnă şi sfârşitul suferinţei.

„Victoria” şi-o pot aroga doar statele, construcţii „metafizice” aflate deasupra individului.

Pentru oamenii reali, de pe ambele părţi ale baricadelor, războiul e înfrângere. Înfrângere a vieţii, înfrângere a familiei, înfrângere a viitorului.

Statul e abstract. Statul n-are suflet. Nici familie. Nici viaţă. Statul poate învinge. În război.

Însă oamenii pierd. Toţi.

Sacrilegiul pe care îl fac azi unii indivizi sărbătorind aşa-zisa „zi a victoriei”, este cu atât mai trist cu cât statul (URSS) care impunea cetăţenilor săi sărbători anti-umane nu mai există de 20 de ani. Există în schimb alt stat (Moldova), în care existăm crezându-l al nostru.

Este anti-uman (şi anti-creştin în particular) să tratezi amintirea unui război, care prin definiţie este o tragedie, cu impulsuri de bucurie şi sărbători.

Sărbătorirea a ce?

Sfârşitul unui război este doar o noţiune istorică.
Citeste mai departe »

Un grup de 10 cetățeni, în frunte cu veteranul războiului de pe Nistru Valeriu Ciobanu, solicită președinției, Parlamentului și Guvernului să asigure măsuri speciale de protecție în ziua în care planifică demolarea monumentului lui Lenin, amplasat pe teritoriul Centrului Expoziţional Moldexpo (CEIM).
Un demers în acest sens urmează a fi expediat președintelui R.Moldova Nicolae Timofti, președintelui Parlamentului Maria Lupu și premierului Vlad Filat, a declarat Valeriu Ciobanu în cadrul unei conferințe de presă de astăzi. Potrivit organizatorului, acțiunea de demolare este planificată pentru 20 aprilie.

,,Monumentul lui Lenin este un simbol al satanității. Noi am pregătit ciocanele, sculele, veteranii de război vor asigura un cordon de protecție și vom purcede la această intenție creștinească, fără isterizare. Când se adună 10 oamemni, nu ne trebuie nici autorizație ca să distrugem această momâie a comuniștilor”, a spus Valeriu Ciobanu. Organizatorii au făcut un apel către rudele foștilor deportați ai regimului comunist sovietic să participe la această acțiune.Mai în glumă, Valeriu Cioban l-a invitat și pe liderul comuniștilor Vladimir Voronin să pună umărul la distrugerea monumentului liderului bolșevic.
Citeste mai departe »

Pe 1 aprilie 1941, trupele sovietice au executat fără milă un număr de aproximativ 3.000 de civili români, locuitori de pe Valea Siretului, care încercau să se retragă din Bucovina de Nord, anexată de ruși, în teritoriile noastre.

Pe 28 iunie 1940, ca urmare a unui ultimatum adresat României de către Uniunea Sovietică, administrația civilă și militară a țării noastre a fost obligată să se retragă din Basarabia și din partea nordică a Bucovinei. Imediat, în haosul creat, sute de familii românești au încercat să treacă în Bucovina ce nu fusese anexată de sovietici, dar s-au lovit de refuzul noii autorități de la Moscova, care a dat ordin ca oricine se apropie de granița proaspăt trasată să fie executat fără somație. Așa se face că, în noiembrie 1940, 40 de familii din Suceveni, alte câteva sute din Ostrița, Horecea, Șirăuți, Cotul Ostriței sau Buda au fost surprinse și decimate cu rafale de mitralieră de către soldații sovietici, supraviețuitorii și familiile acestora fiind ulterior deportați în Siberia.

Au agăţat muribunzii de coada cailor

Dar crimele sovieticilor nu s-au oprit aici. În primăvara lui 1941, serviciile secrete ruse au propagat în rândul populației române din Bucovina de Nord că, pentru o scurtă perioadă de timp, trecerea graniței în România este un lucru acceptat de autorități. Încrezători, românii care abia așteptau să se întoarcă pe teritoriul țării noastre s-au constituit într-un grup masiv, de peste 3000 de persoane, și – pe 1 aprilie 1941 – s-au îndreptat spre granița sovieto-română. Oamenii erau de loc de pe Valea Siretului, din satele Bănila Moldovenească, Dăvideni, Trestiana, Iordănești, Pătrăuții de Sus, Pătrăuții de Jos, Cupca, Corcești, Suceveni, iar pentru a dovedi caracterul pașnic al demersului lor au arborat în fruntea coloanei un steag alb, icoane și cruci de brad. La 3 kilometri de graniță, în locul numit Poiana Varnița, grănicerii sovietici au somat coloana să stea în loc, dar grupul de români a ignorat ordinul și a mers mai departe, moment în care s-a declanșat iadul: sovieticii – echipați cu mitraliere performante – au început să tragă în plin, secerând laolaltă copii, femei și bătrâni. Rușii nu s-au limitat la atât. Echipaje de cavalerie au ieșit din pădure și au plecat în urmărirea supraviețuitorilor, omorându-i cu sabia. În bestialitatea lor, sovieticii au agățat de coada cailor pe cei care încă mai respirau și i-au târât, în chiote războinice, până la cele 5 gropi comune săpate din vreme, la liziera pădurii. ”În acele gropi, pământul s-a mișcat apoi două zile, până ce toți românii aruncați acolo și-au dat și ultima suflare”, povestesc în cărțile document dedicate acestui genocid foarte puținii supraviețuitori, deportați și ei în Siberia. Strigător la cer, autoritățile de la Moscova au trecut în anonimat genocidul, declarând că a fost vorba doar de un incident minor, în care ”un grup de 20 de persoane a încercat să treacă fraudulos granița”. Citeste mai departe »

Un bust de bronz al lui Grigore Vieru a fost dezvelit marţi, la Piteşti, cu ocazia împlinirii a 94 de ani de la unirea Basarabiei cu România, la eveniment fiind prezenţi soţia şi fiul poetului. Sculptura a fost realizată de artistul plastic Romi Adam din Alba Iulia, ridicarea monumentului fiind finanţată de Consiliul Judeţean Argeş şi Primăria Piteşti.
«Avem bucuria ca în acest an să ne fie oaspeţi fraţi de peste Prut, fraţi din Bucovina şi suntem mândri că am reuşit să realizăm acest bust al poetului, al patriotului Grigore Vieru», a spus primarul municipiului Piteşti, Tudor Pendiuc.
Raisa Vieru, soţia poetului, le-a mulţumit autorităţilor locale pentru iniţiativa amplasării bustului la Piteşti.
«Pentru noi, pentru familia Vieru, astăzi sunt două sărbători. Sărbătorim 94 de ani de la unirea Basarabiei cu patria mamă, România, dar sărbătorim şi faptul că bustul lui Grigore Vieru este aici, la Piteşti, unde şi-a purtat paşii de mai multe ori», a spus Raisa Vieru.
Bustul a fost amplasat în zona centrală a municipiului Piteşti, în apropiere de monumentul dedicat artiştilor basarabeni Doina şi Ion Aldea Teodorovici. Alte două sculpturi identice se află deja la Alba Iulia şi Chişinău. AGERPRES

Dezbatere: “Reunirea celor două state româneşti, soluţie europeană pentru înlăturarea consecinţelor Pactului Ribbentrop-Molotov şi stabilizarea frontierei NATO si UE”

Acum 94 de ani, Sfatul Ţării de la Chişinău vota Actul Unirii cu România.

Evenimentul avea loc într-un context istoric favorabil unirii ţinuturilor locuite de români. În Est, Rusia era cuprinsă de fervoarea revoluţionară şi tocmai semnase Pacea de la Brest Litovsk cu Germania. Ceea ce mai rar se aminteşte în legătură cu votul din 27 martie 1918 este că şi Germania, dar şi Anglia şi Franţa, adică ţări din ambele alianţe beligerante în primul război mondial, au aprobat în ajun acest lucru în cazul în care voinţa basarabenilor s-ar fi exprimat în acest sens. Or, e greu, dacă nu imposibil, de găsit în cei patru ani ai carnajului care a cuprins Europa un moment în care francezii şi germanii, mai ales, să se pună de acord asupra unei sau altei chestiuni. Explicaţia e simplă: şi unii, şi alţii înţelegeau cine alcătuieşte majoritatea în provincia dintre Prut şi Nistru. Se adaugă, de asemenea, alte elemente care ţin de interesele geostrategice de durată ale celor trei state în regiunea carpato-dunăreano-pontică.

Francezii şi englezii vor semna ulterior şi Protocolul de la Paris din 28 octombrie 1920 şi, dacă ar fi fost admisă, şi Germania făcea acelaşi lucru. Dar germanii erau trataţi atunci ca un popor învins şi nimeni nu le cerea părerea în multe privinţe, legate direct de soarta lor, ca să nu mai vorbim de alte chestiuni precum cea a Basarabiei. Germania era izolată pe arena internaţională şi a semnat în scurt timp acorduri de colaborare economică şi militară cu Rusia Sovietică, la Rapallo, în 1922. Această apropiere dintre două ţări ostracizate din diferite motive din afacerile europene şi mondiale după primul război mondial avea să fie fatidică pentru soarta Basarabiei două decenii mai târziu. Moscova dorea cu orice preţ ocuparea provinciei, dar forţa sa militară modestă a determinat-o să fie mai atentă în ceea ce priveşte cucerirea militară. Citeste mai departe »

Justiţia sovietică, „cea mai umană din lume”, trimitea oamenii pe mulţi ani după gratii pentru „infracţiuni” pentru care azi ar fi pedepsiţi cel mult cu mustrare sau amendă.

Arhivele sunt pline de hotărâri-„perle” emise de magistraţii sovietici. Zeci de cetăţenii au fost condamnaţi la închisoare sau corecţie prin muncă pentru că au solicitat reducerea impozitului agricol, n-au achitat la timp taxele, n-au îndeplinit planul de lucru în colhoz, au întârziat la serviciu sau au lipsit o oră. Unii au înfundat puşcăria doar pentru că au scos un par din gardul unei instituţii ca să facă focul în sobă.

Cu o bogată experienţă de aplicare a legilor socialisiste în RASS Moldovenească şi practică de invidiat în anihilarea „elementelor duşmănoase” ale noii orânduiri, justiţia sovietică nu a trebuit să înveţe lecţia de „dreptate” când a revenit în Basarabia la 23 august 1944.

Click aici să vezi GALERIA FOTO!

Cele mai mici abateri, unele dintre care nici nu puteau fi calificate drept contravenţii administrative erau considerate infracţiuni. Iar pedeapsa pentru aceste devieri era prestabilită – gulag.

Publicăm mai jos câteva dintre „perlele” justiţiei comuniste, pedepse aplicate basarabenilor după 1944, care arată „umanitatea legilor sovietice”, despre care trâmbiţau atât de mult ideologii fostului regim. Pedepsele nu erau altceva decât măsuri diabolice de constrângere aplicate locuitorii dintre Prut şi Nistru în scopul cultivării „dragostei şi devotamentului” faţă de puterea sovietică. Citeste mai departe »

Google marchează azi 160 de ani de la nașterea celebrului dramaturg român Ion Luca Caragiale printr-un logo special.

Noul logo cuprinde, pe lângă bustul desenat al scriitorului și cuvântul Google “caligrafiat” cu penița, o scrisoare- aluzie la cunoscuta operă “O scrisoare pierdută” a scriitorului.

Ion Luca Caragiale s-a născut la 30 ianuarie 1852 în satul Haimanale, astăzi satul I. L. Caragiale, din judeţul Dâmboviţa, şi a murit pe 9 iunie 1912, la Berlin. I.L. Dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator politic şi ziarist român, Caragiale este considerat unul dintre cei mai importanţi scriitori români. Operele sale, care caricaturează adesea societatea și oamenii politici, sunt extrem de actuale și astăzi.

Cele mai cunoscute piese ale sale, “O noapte furtunoasă”, 1879; “Conul Leonida faţă cu Reacţiunea”, 1880; “O scrisoare pierdută”, 1885; “D’ale carnavalului”, 1885; “Năpasta”, 1890, au fost publicate în revista “Junimea”, la care a colaborat împreună cu Ion Creangă și Mihai Eminescu. Citeste mai departe »

„A fost prea demult ca să ţin minte”

Din cele 30 de persoane întrebate ieri ce eveniment important a avut loc pe 24 ianuarie 1859, doar patru, dintre care trei minori, au fost aproape de răspunsul corect. „Nu ştiu”, îmi răspundeau cei mai mulţi şi plecau grăbiţi. Alţii mi-au spus ceva de genul „Nu este profilul nostru”, „Nu sunt din Chişinău”, „Nu sunt la curent”, „Nu ştiu, dar am să mă uit acasă pe internet”, „A fost prea demult ca să ţin minte”.

Trei copii de zece ani, care se jucau în scuarul Catedralei „Naşterea Domnului”, mi-au răspuns că „Al. I. Cuza a făcut Unirea Principatelor Româneşti”. „I se spune Mica Unire, pentru că atunci nu a fost alipită Transilvania”, îmi explică Alexandrin, elev în clasa a IV-a.

„Parcă ştiu istoria, dar nu ţin minte ce eveniment a avut în această zi”, îmi spune Veaceslav, student. Atunci când îl întreb ce cunoaşte despre Alexandru Ion Cuza, acesta îmi comunică: „A înfăptuit cea de-a doua Unire. Ştiu despre acest eveniment, dar nu ţin minte când a avut loc”, se scuză tânărul.

„Nu ştiu ce a avut loc pe 24 ianuarie 1859”, îmi spune o tânără. Nici de domnitorul Alexandru Ioan Cuza nu ştie nimic, conchide fata, îşi ia cavalerul de mână şi pleacă.

„Istoria pe care am învăţat-o la şcoală nu a spus nimic de această perioadă”, se scuză un bărbat. „Uite el va învăţa şi îmi va spune şi mie”, continuă acesta, arătând spre un băieţel de trei anişori, care îşi aşeza căciula, pentru o poză. Citeste mai departe »